Date istorice

Descoperiri arheologice:

Acest mediu bogat în vegetaţie, peşte şi vânat de odinioară, oferea deja cu secole în urmă un excelent habitat şi pentru oameni. Primele urme de aşezăminte omeneşti datează din epoca de piatră. Reprezentanţii culturii de Tisa erau pescari şi vânători, a căror urme s-au găsit din anii 2200-1800 î. Kr., iar pe promontoriul numit Varbot (Varbocz) s-au descoperit urme ale unei aşezări din epoca de bronz, pe care obiceiurile funerare din secolele XI-XIV le-au distrus aproape în totalitate.

Cele mai bogate materiale arheologice descoperite la Sălacea datează din poca bronzului, din perioada 1850-1450 î.e.n. Săpături metodice s-au făcut doar între anii 1964-1969 pe dealul Vida. Arheologii muzeului din Oradea au găsit urmele unei aşezări înfloritoare din epoca bronzului,ce aparţine triburilor culturii Otomani.

Satul descoperit la Sălacea era înconjurat de şanţuri de apărare cu adâncimea de 7,55 metri şi lăţimea de 20 de metri. Acest tip de aşetare este specifică primei şi celei de-a doua faze a culturii Otomani. Faptul că oamenii din epoca bronzului au ales această zonă ca loc de trai se explică astfel: tehnica din acele timpuri nu permitea construirea unei reţele de apărare mai considerabile.

În zona văii Ierului şi în alte aşezări din aceeaşi perioadă s-a evidenţiat faptul că triburile au părăsit înălţimile apărate în favoarea insulelor înconjurate de mlaştini. Materialul arheologic descoperit pe dealul Vida este sărac în obiecte folosite ca arme, ceea ce indică latura civilă a aşezării; deci nu era o fortăreaţă militară, dar şanţurile erau făcute cu siguranţă pentru apărarea tribului în confruntările cu alte triburi sau culturi.

Locuitorii acestei aşezări îşi construiau casele în formă dreptunghiulară din lut, acoperite cu stuf, la nivelul solului, având o singură încăpere. Înăuntru aveau în mijloc una sau două vetre pentru foc şi câte o groapă săpată pentru depozitarea alimentelor.

Sălacea în timpul regatului maghiar din Evul Mediu

1. Primele izvoare scrise şi hospes-ii germani

Prima autentificare scrisă a localităţii Sălacea este din 1067, ca aparţinând judeţului Săbolciu. S-au păstrat diverse denumiri în documentele vremii cum ar fi: Zolochy, în anii 1163-1173; în 1570 Szalaczy; în 1692 Szalácz, Szalacz, Szaláz; în 1772 Szalacs, Szaláts; în 1813 Ér Szalacs; în1828 Szaláts; în1851 Szalacs iar azi Sălacea – Erszalacs.

Localitatea ca atare este amintită în Regestrum-ul Oradiei în 1215 cu denumirea de Zolos. Numele este de origine slavă însemnând loc de depozitare a sării. De aici deducem că maghiarii ce au descins aici au găsit o aşezare slavă, având o populaţie suficient de mare pentru a justifica rolul jucat în comerţul cu sare, pe carte îl indică denumirea ei.

Cunoscând istoria zonei putem să presupunem că populaţia slavonă s-a amestecat cu cea maghiară, iar la mijlocul secolului XII au fost adus aici un grup de imigranţi germani de către ispanul regal. Nu a fost vorba de a înfiinţa o nouă aşezare ci de extinderea celei deja existente. Acest lucru este demonstrat de stuctura localităţii, Sălacea fiind alcătuită atunci din două părţi, fiecare având propria sa parohie. O parte aparţinea judeţului Solnocul-de-mijloc iar o parte Bihorului. Această dualitate s-a păstrat până la începutul secolului XV, când a intrat sub jurisdicţia moşierilor locali.

Relativ la germanii din această localitate avem date concrete înregistrate în Regestrum-ul Oradiei. Conform unei relatări cetăţenii şi iobagii din Solnoc au dat în judecată un om din Sălacea, pe Posat, fiul lui Pal, vrând să demonstreze că ar fi din oraşul lor, dar acesta se apără spunând că este un german liber din Sălacea şi de aceea nu aparţine iobăgimii din Solnoc.

Se pare că aceştia au venit cu primul val de imigranţi la mijlocul secolului al XII-lea fiind aşezaţi pe proprietăţile monarhiei. Majoritatea erau ţărani; Ungaria din secolele XI-XII avea nevoie mai ales de ţărani să lucreze pământul. Imigranţii aveau unele prerogative.

Denumirea de „hospes” înseamnă musafir, un stăin liber care doreşte să se stabilească aici, de aceea are dreptul la protecţie şi anumite libertăţi. Acest nume se referă deci la statusul legal şi social al imigranţilor, nu la cel naţional. Dacă doreau să facă referire la naţionalitatea  acestora se adăuga şi numele ei (în cazul Sălacei - Tentonicum). Sălacea avea la rândul ei anumite drepturi, dar documentul care le atestă nu s-a păstrat. Avem însă date referitoare la exercitarea autonomiei administrative, putând alege liberi judecătorul, în afara căruia numai regele sau generalul regelui putea face dreptate. În acelaşi fel îşi alegeau pastorul care avea dreptul la un sfert din zeciuială.

La fel ca în judeţul Satu-Mare sălăcenii aveau şi unele drepturi de proprietate şi de vamă locală.

În ceea ce priveşte numărul imigranţilor germani în Sălacea, presupunem că trebuie să fi fost mai mic decât al populaţiei de başină deoarece aşezarea lor nu a primit un nume de sine stătător, fiind înglobaţi treptat în mediul maghiar. Maghiarizarea lor a fost accelerată şi de faptul că după invazia tătarilor puţinii germani rămaşi nu au avut suficienţi urmaşi. Documentele din sec XV atestă faptul că toate numele locuitorilor din acea perioadă erau maghiare

Urme ale denumirilor germane au rămas însă, ca dovadă a originii lor germane, numele de persoane fiind importante dovezi ale etniei unei localităţi. La începutul secolului al XV-lea Sălacea a intrat în proprietatea eclezială ( Capitulum) a Oradiei, pierzându-şi drepturile de odinioară iar astfel dispărând orice obstacol faţă de mediul pur maghiar din jurul ei.

2. Sălacea şi comerţul cu sare

În viaţa localităţii Sălacea din Evul Mediu, sarea juca un rol important, dovadă şi denumirea ei (loc de depozitare a sării). Din cele mai vechi timpuri, pe aici trecea drumul sării din nordul Transilvaniei.

În Evul Mediu sarea era aproape exclusiv condimentul şi conservantul folosit. Datorită importanţei ei a fost una dintre cele mai importante mărfuri. De asemenea, sarea brută reprezenta în acea vreme o modalitate de plată în statul medieval.

Nu ştim exact când a fost înfiinţat depozitul de sare de la Sălacea, dar exista cu siguranţă în 1217, deoarece Andrei al II-lea, în timpul cruciadei din 1217 a decis plata 500 de mărci din venitul centrului de sare de la Sălacea unui ordin călugăresc.

Cu timpul a scăzut importanţa depozitului de sare şi nu a mai fost acel centru comercial înfloritor ca în prima jumătate a secolului al XIII-lea.

3. Sălacea pe calea dezvoltării ca oraş

Sălacea era o localitate bine dezvoltată, ieşind în evidenţă printre aşezările vremii, în perioada Arpad, datorită celor doi factori: imigranţii germni (hospes) şi prerogativele lor, iar pe de altă parte drumul sării şi depozitul regal de sare.

Analizând împrejurările prin care s-au dezvoltat aşezările maghiare medievale în oraşe, putem conchide că Sălacea avea toate posibilităţile să devină la rândul ei oraş. Împrejurările naturale erau reprezentate de terenul mlăştinos (ca şi în cazul oraşelor Szekesfehervar şi Seghedin), ce-i ofereau apărare ca şi condiţiile de trai. 

Pe aici trecea un drum comercial peste care se suprapunea un vechi drum militar. Probabil că pe baza comerţului cu sare s-a dezvoltat aici şi industria şi comerţul. De asemenea trebuia să existe şi administraţia comerţului cu sare ca şi dreptul la o piaţă liberă, putând chiar opri mărfurile în trecere, drept pe care l-a pierdut în 1332.

Ţinând cont de cele enumerate mai sus putem spune că Sălacea a pornit pe calea transformării în oraş, la fel ca şi Seghedin. Dar nu putea deveni un oraş întradevăr liber. În anii 1400 Sălacea intra sub jurisdicţia moşierilor, dispărând şi autonomia sa administrativă. În 1520 este amintită printre vămurile vremii.

Sălacea în epoca modernă

1. De la reformaţie până la eliberarea de sub dominaţia turcă

Reformaţia, dispersia rapidă a cultului protestant în zona Partium, a avut un impact însemnat şi în viaţa localităţii Sălacea. Documente bisericeşti din 1836 atestă faptul că  în 1549 noua credinţă avea deja adepţi iar în 1577 tot satul s-a convertit la religia reformată.

Ca urmare a invaziei turcilor în 1552, partea de dincolo de Tisa şi astfel şi o parte a judeţului Bihor a căzut sub domminaţia otomană. În anul 1583 turcii au ocupat şi Sălacea înrobind 440 de oameni iar în 1660 întregul judeţ era sub jugul turcesc.

Csaky Istvan este menţionat ca unul dintre cei mai importanţi moşieri ai judeţului. După eliberare, la ordinul împăratului Lipot, odată reorganizată episcopia Oradiei şi Capitulum (reprezentat de Corpul canonicilor) a primit din nou moşiile pe care le deţinea înainte de invazia turcă, conform recensământului din 1552. Ca urmare Sălacea revenea în proprietatea Capitulum-ului.

2. Din nou în posesia Capitulum-ului

Urmează anii reconstrucţiei. O dovadă a dezvoltării materiale este faptul că fost menţionat în 1694 un student din Sălacea, un anume Samuel Salacsi la Colegiul Bethlen din Nagyenyed. La începutul secolului, Corpul canonicilor aduce slovaci din judeţul Zemplen care se stabilesc în Sălacea. Slovacii de religie catolică au avut cu siguranţă un rol important în reconstruirea parohiei catolice (1763).

Informaţii semnificative referitoare la această perioadă despre Sălacea avem din chestionarul ce precede urbarium-ul din 1772-74 şi care evaluează situaţia dinainte de 1770. De aici deducem că exista deja de zece ani un oarecare urbarium al localităţii. Din acelaşi document reiese că în începând cu a doua jumătate a secolului al XII-lea existau aşa-zişii iobagi cu taxă în Sălacea care puteau răscumpăra o parte din serviciile datorate plătind o sumă anuală şi se puteau muta liberi.De la mijlocul secolului aceste obligaţii de muncă au crescut. Primul recensământ din Ungaria (1784-87) arată că în Sălacea populaţia era formată din 2529 de persoane, din care 1298 bărbaţi şi 1226 femei iar localitatea era amintită ca şi comună, proprietarul fiind în continuare Corpul canonicilor din Oradea, până la eliberarea iobagilor din 1848.

Sfârşitul sec. XVIII şi începutul sec. XIX este marcat de marile construcţii în Sălacea, datorită creşterii materiale şi a spiritului de iniţiativă. Din această perioadă datează primele şiruri de pivniţe din cărămidă, săpate în latura dealului, ce pot fi văzute şi azi.

3. Viaţa localităţii între anii 1848-1914

Anul 1848 este marcant în viaţa localităţii. Schimbările sociale, economice şi politice de după revoluţie, se resimt şi în viaţa sa. La sfârşitul secolului a fost construită linia de cale ferată Oradea – Satu-Mare şi Oradea – Marghita, dar acestea nu ating Sălacea, de aceea importanţa sa economică este în scădere.

Populaţia

Interesant este faptul că faţă de datele din 1692 care menţionează 66 de locuitori, cu abia un secol mai târziu populaţia se ridică la 2529 de persoane. După încă jumătate de secol se dublează, dar după anii 50 se înjumătăţeşte, după care arată o tendinţă de creştere dar nu mai atinge nivelul din 1851 când erau 5300 de locuitori în Sălacea. Din punct de vedere al religiei, religia  reformată era dominană, dar azi proporţia este egală.

Biserica şi cultura

1. Parohia romano-catolică

Imigranţii germani din secolul XII au pus probabil bazele parohiei romano-catolice în Sălacea. Primele date scrise referitoare la parohie sunt de la începutul secolului al XIII-lea.

Din scrisoarea de danie a regelui Zsigmond reiese faptul că Sălacea era alcătuită atunci din două părţi, fiecare având propria sa parohie, o parte aparţinea judeţului Solnocul-de-mijloc iar o parte Bihorului. Cele două biserici s-au reunit după 1407, când aparţineau Capitulum-ului.

După desfiinţarea Capitulum-ului din Oradea în 1557, Sălacea intră sub jurisdicţie laică, în posesia lui Varkoch Tamas, care a jucat un rol important în reformaţia bihoreană, fiind un adept al curentului reformat de la Geneva. Astfel locuitorii comunei Sălacea trec la cultul reformat, urmându-şi stăpânul. Biserica a fost redecorată în spiritul noii credinţe şi începând cu această dată, biserica catolică a încetat să mai existe timp de două secole în comună.

Parohia catolică se reânfiinţează în 1736 în Sălacea. Biserica nouă, în stil baroc, este construită până în 1792. Turnul bisericii a fost acoperit iniţial cu şindrilă, doar în 1936 a fost schimbată cu tablă.

Altarul principal o înfăţişează pe Sfânta Fecioară, fiind pictat de de pictorul Orădean Mezei Lajos, la cererea epicopului de Oradea, Nogall Janos, în 1879.

S-au păstrat până azi documentele bisericii din 1752. Printre slujitorii bisericii s-a remarcat Knapp Andras, care a slujit între anii 1823-1851 în Sălacea.

2. Parohia reformată

În jurul anului 1550, au apărut pe teritoriul maghiar purtătorii de cuvânt ai celui de-al doilea val al reformaţiei de origine elveţiană. Ramura elveţiană a reformaţiei şi-a găsit adepţi în 1549 şi în Sălacea.

Întraga populaţie a comunei a trecut la protestantism, urmându-şi moşierul, pe Varkoch Tamas, căpitan de Oradea.

Ultimul pastor al acestei perioade, Nagy Imre, a venit în comună în anul sărbătoririi milenare, din Marghita, găsind o biserică slăbită atât material cât şi spiritual. Aceasta a fost o perioadă a marilor construcţii atât la nivel local cât şi al împărăţiei. Şi în Sălacea s-au pornit lucrările de reparaţii şi construcţii (şcoala de fete şi cea de băieţi), în mare parte din împrumuturi.

3. Istoria bisericii reformate

Forma actuală a bisericii reformate datează din anii 1798-1802. După schimbările de atunci, este greu să deducem stilul precedent; avem numai o sugestie referitoare la aceasta; în 1721 oficialii judeţului Bihor raportează situaţia bisericilor din judeţ, menţionând că Biserica din Sălacea avea două turnuri şi aspectul unei mănăstiri. S-a mai găsit şi o pecete de ceară din 1705 a comunei, ce înfăţişează  o biserică cu turnul scurt, pe care era o stea şi un catarg. Pecetea figurează partea de sud a bisericii cu două ferestre. Nu ştim cu precizie dacă trebuie să căutăm vechea biserică cu două turnuri pe locul bisericii reformate actuale. Marele călător, K. Nagy Sandor, confirmă în cartea sa apărută la sfârşitul secolului trecut, „Pe dealul Burga”, că pe aşa-zisul „locul bisericii”, ar fi fost cândva biserica cu două turnuri. Azi, amintirea bisericii se mai păstrează doar în denumiri ca: „locul bisericii”,  fântâna popii, strada Sfântu-Gheorghe, în care putem recunoaşte biserica sfinţită în numele Sfântului Gheorghe. Locul acestei biserici   este azi un morman numit „locul bisericii”, iar cărămizile se pot vedea în coşurile caselor. Probabil că biserica sfinţită în numele Sfântului Gheorghe a fost distrusă mai devreme, pe timpul invaziei turcilor.

Din toate acestea putem deduce că pe locul unde este construită biserica reformată de azi, a fost cândva biserica pomenită de Beliczay Laszlo, care era identică cu cea amintită de documentul regelui Zsigmond şi care a fost luată în stăpânire de reformaţi.

Edictul din 1781 al regelui Iozsef al II-lea, privind toleranţa religioasă, a făcut posibilă extinderea bisericii reformate în Sălacea. Adunarea presbiterilor din 29 ianuarie 1797 hotărăşte ca să se înceapă lucrările de construcţie deja în acel an, chiar cu riscul unui împrumut mai mare. În 1802 construcţia este terminată.

Interiorul bisericii a fost renovat în 1815. Dar credincioşii nu s-au putut bucura mult timp de frumuseţea interioară şi externă a bisericii, deoarece în data de 20 mai 1827 turnul ei a fost lovit de un fulger, acoperişul a ars iar clopotele s-au topit. Biserca se afla într-o situaţie dramatică după terminarea construcţiei şcolii între 1822-24 de aceea au apelat la bisericile judeţului pentru ajutor. În anul următor bisreica a turenat un clopot de 10 măji (qintale).

4. Învăţământul

Primele date referitoare la învăţământ sunt din 1412 privind doi studenţi care s-au înscris în acest an la Universitatea din Viena – Briccius de Salach şi Paulus de Salach, iar în 1455 îl găsim aici pe Georgius de Sălacea. În 1548 un student din Sălacea pe nume Wolbertus se înscria la Universitatea din Wittenberg. Între secolele XVII-XVIII găsim studenţi din Sălacea şi la Colegiul Bethlen din Nagyenyed. Aceste date sugerează situaţia economică bună a localităţii, deoarece numărul studenţilor a fost considerat întotdeauna o măsură a dezvoltării economice.

Nu ştim cu exactitate când s-au pus bazele învăţământului local, dar probabil după extinderea protestantismului, sub aripa bisericii. În perioada analizată de noi, în Sălacea erau doar şcoli primare.

Prima informaţie despre învăţământ  datează din anul 1633, referindu-se la salariul rectorului şcolii reformate, care reprezenta jumătate din salariul preotului în produse, raport care se păstrează şi mai târziu. Învăţătorul era şi cel care trăgea clopotele. Chiar şi în secolul XVIII era caracteristic ca învăţătorul să fie şi cantor, sacristian, clopotar şi notar. Aceste şcoli mici erau în stânsă legătură cu biserica locală şi se aflau sub oblăduirea ei. Cele mai importante obiective ale învăţământului local erau însuşirea catehismului, a istorisirilor biblice, a cântecelor şi legat de acestea şi a cititului.Se punea mai puţin accent pe scris şi socotit. Limba de predare era cea a localnicilor. Învăţătorii erau de obicei studenţi care şi-au întrerupt studiile. Destul de des, în registrele ce înşiruiau învăţătorii din secolul XVIII, apare menţiunea că mai târziu a devenit preot. Primul rector cunoscut în Sălacea pe nume Szilagyi Samuel a predat aici în 1717. Începând cu acest an  - conform listei de nume a rectorilor – învăţământul s-a desfăşurat aici fără întrerupere. Caracteristic este faptul că rectorii petreceau aici doar doi-trei ani. Din anul 1777 este cunoscut primul învăţător al şcolii de fete, Ari Andras – cu un an după Ratio Educationis. Tocmai în acest timp are loc unificarea învăţământului în Ungaria, în urma celor două reforme ale învăţământului (Ratio Educationis – 1776 şi Norma Regia -1781), având ca scop principal ca şcoala să educe cetăţeni de nădejde ai ţării. În acest spirit prind contur cerinţele planului de învăţământ.

Mai mult ca sigur şi parohia romano-catolică şi-a organizat propria şcoală, dar nu ştim când a început aici predarea. Conform unor date din 1806 Capitulum-ul Oradiei interzice parohiei să folosească fondurile şcolii reformate. La începutul secolului al XIX-lea sunt reconstruite clădirile şcolii de fete şi băieţi (1822 - 1824). Tot atunci este reglementat şi salariul rectorului  împreună cu cel al preotului. În 1819 Oskola Rectori Conventio stabileşte ca rectorul şcolii de băieţi, care era concomitent şi cantor, să primească în bunuri corespondentul unei jumătăţi din salariul preotului. La aceasta se adaugă şi suma plătită de părinţi. Din Conventio şi din menţiunile certificatelor de deces reiese că deseori rectorul ţinea predica de înmormântare. Rectorul trebuia să aibă pe lângă el un Praeceptor care să-l ajute la cîntat şi predat.Procesul de învăţământ se desfăşura în două sezoane – de vară şi de iarnă – primul fiind îngreunat de muncile agricole, deoarece părinţii îi puneau devreme la lucru pe copii. Împotriva acestui lucru încearcă să ia măsuri hotărârea din 1852, prin amendarea părinţilor delăsători ce nu-şi trimit copii la şcoală. O hotărâre din 1850 prevedea obligativitatea învăţământului între 6-12 ani.

5. Monumente

Pe lângă cele două biserici amintite înainte mai trebuie să menţionăm podul de piatră cu patru arcade din partea de nord a comunei, pe sub care curgea odinioară apa Ierului. Podul era construit din cărămidă, având lungimea de 29,70 m. Ştim puţine lucruri despre istoria podului. Probabil că înaintea lui era aici un pod de lemn. Nu ştim nici când a fost construit. Ceea ce ştim cu certitudine este că în 1840 deja podul exista  şi îl putem considera pe bună dreptate un monument al istoriei transporturilor, cu atât mai mult cu cât este singular şi unul dintre cele mai vechi din judeţul Bihor. Azi şi-a pierdut funcţionalitatea iar apă demult nu mai curge pe sub el. În vara anului 1998 au început lucrările de consolidare la iniţiativă locală, astfel că podul de piatră aşteaptă doar să fie restaurat complet.

Merită să amintim şi pvniţele din Sălacea, deşi nu sunt numite monumente. În zonele viticole sunt caracteristice, din cele mai vechi timpuri, pivniţele săpate în latura dealului ce alcătuiesc un fel de uliţă. În zilele noastre, în Sălacea sunt cunoscute aproximativ 970 de pivniţe săpate în deal, alcătuind aşa-zisa stradă a pivniţelor. Cele mai multe au fost construite în secolul trecut. Cea mai veche datează din 1803.